Angela Similea: “artistul (…) nu-si gaseste liniste: permanent mai are ceva de facut si de zis!”

Angela Similea si noi

Facebook Google+ RSS SoundCloud Twitter YouTube
Angela Similea Anii 2010g

Angela Similea: “artistul (…) nu-si gaseste liniste: permanent mai are ceva de facut si de zis!”

Angela Similea s-a nascut în 9 iulie 1946, în comuna 1 Decembrie, judetul Ilfov. Are o cariera de circa patru decenii, presarata cu numeroase premii. Spicuim: 1970 – premiul “Cerbul de Argint” la Festivalul International “Cerbul de Aur”; 1977 – premiul I la Festivalul Mamaia cu melodia “Un albastru infinit” (compozitor, Marcel Dragomir); 2000 – cu melodia “Sa mori de dragoste ranita” (compozitor, Marcel Dragomir) a cucerit locul I în topul “Melodia secolului al XX-lea” (premiu oferit de spectatorii TVR 2). Revine în anul 2005 pe scena muzicala româneasca, dupa o perioada de (aproape) tacere, lansînd un nou album: “Lumea mea” (realizat de Ovidiu Komornik). Album care în acest an a cucerit Discul de Aur.

“…urcam cu mama în tramvai si daca era multa lume,începeam sa cînt”

Cum de ati ales muzica? Sau muzica v-a ales pe dumneavoastra?
Am sa încep prin a va marturisi ca povestile pe care le am de la mama si de la familia mea contin ideea ca de foarte mica mi-a placut sa cînt. În momentul în care urcam cu mama în tramvai si daca era multa lume, începeam sa cînt. Daca nu era lume multa, nu cîntam. Si asta la trei anisori. Sigur ca mama se jena si încerca sa ma opreasca, dar pasagerii îi spuneau sa ma lase sa cînt. Cîntam romante pentru ca asta auzeam în casa, bunica doinea foarte frumos, iar ce era în jurul meu, în universul meu, asta preluam, ca orice copil. Deci începutul cîntecului s-a facut la mine la trei ani. Numai ca un talent la o vîrsta asa de frageda nu anunta cu siguranta un mare talent si în viitor. Poate sa fie o stare de moment. Parintii mei au crezut ca se va stinge aceasta pasiune, numai ca profesorul meu de muzica din liceu a considerat ca talentul meu vocal este deasupra calitatilor medii si atunci a convins-o pe mama sa ma lase sa merg la Ansamblul UTC-ului, cum se numea pe vremea aceea, cînd eu aveam 17 ani. Si acolo instructor era compozitorul George Grigoriu. M-a ascultat si a zis ca nu poate lucra cu mine deoarece vocea mea este foarte ampla si trebuie lucrata permanent si cu mare atentie si m-a trimis la eminenta profesoara Florica Orascu. Si acela a fost, se pare, începutul destinului meu muzical…

“au decis sa ma trimita la Festivalul International “Cerbul de Aur”, dar în calitate de rezerva”

Daca debutul dumneavoastra într-un context improvizat se întîmpla la 3 ani în tramvai, aveti o amintire legata si de prima scena pe care ati evoluat?
Am o amintire despre prima scena improvizata. Aveam 13 ani, îmi amintesc foarte bine, îmi cautam o scena. Eram în vacanta la tara, lînga Galati, si pentru ca eram multi copii, voiam sa le cînt. Cunosteam foarte multe cîntece pentru copii, si ca sa le pot interpreta, m-am urcat într-un… copac. Este prima amintire de cîntareata care îsi cauta nu numai publicul, ci si scena pe care sa evolueze. Prima scena adevarata a fost în liceu, ca solista a corului, la diverse concursuri scolare între licee, orase etc. • Haideti sa continuam dialogul pe seria premierelor. Primul premiu cînd a venit? • În 1969. Am obtinut un premiu foarte mare, pentru cîntareti amatori. Premiul orasului Bucuresti. Au urmat tot felul de alte premii pentru tineri amatori si în 1970 cei din Televiziunea Româna si tot felul de jurii care s-au ocupat de selectie au decis sa ma trimita la Festivalul International “Cerbul de Aur”, dar în calitate de rezerva. Cu toate acestea, Ion Dumitrescu, presedintele Uniunii Compozitorilor de atunci, a decis ca eu sînt cea mai potrivita. Si din rezerva am ajuns sa cîstig singurul premiu din acel an pentru România. Se pare ca au existat niste discutii în juriu ca sa primesc trofeul, dar cu un an înainte trofeul fusese cîstigat tot de România, prin Luminita Dumitrescu, si s-a considerat ca ar fi lipsit de diplomatie ca “Cerbul de Aur” sa ramîna doi ani consecutiv în tara.

în momentul în care am intrat în culise am avut o stare de lesin”

Se spune ca cea mai mare emotie este pentru un sportiv atunci cînd îsi reprezinta tara, cînd imnul cînta pentru el. Pentru dumneavoastra la Brasov nu a cîntat imnul, dar v-ati reprezentat tara.
Trebuie sa va marturisesc ceva. Eu nu întotdeauna consider ca sînt perfect pregatita pentru întîlnirea cu publicul. Si de fiecare data consider ca ar mai fi fost ceva de facut. La Brasov, în 1970, eu eram convinsa ca nu sînt suficient de bine pregatita si Paul Urmuzescu, care era regizorul, a sesizat ca am emotii foarte mari si l-a cuprins teama. În momentul în care m-au anuntat pe scena, eu aveam senzatia ca as face mai bine sa o iau la fuga si sa nu ies pe scena. Dar m-am trezit împinsa la propriu în scena. Eram ca în transa, vibram precum o coarda de violoncel, cînd am terminat, aplauzele au fost foarte mari, dar am iesit de pe scena si n-am putut reveni sa salut publicul deoarece în momentul în care am intrat în culise am avut o stare de lesin. Am aflat mai apoi ca cel care m-a împins în scena a fost Paul Urmuzescu… Asa a fost prezenta mea la un festival atît de important. • Premiul de la Cerbul de Aur nu a fost urmat de propuneri muzicale de peste hotare? • Sigur ca a fost. Au venit tot felul de contracte. În Las Vegas, pentru un an de zile. Am spus nu, am considerat ca nu sînt pregatita pentru asaceva. Înca o data calitatea mea de perfectionista (care, în timp, s-a dovedit a-mi fi si dusman) si-a spus cuvîntul. Altul de la Hong Kong pîna la Las Vegas, dar am spus nu din nou, de data aceasta pentru ca am realizat ca locul meu este aici, acasa. Ca eu trebuie sa cînt în limba mea, limba pe care o simt cel mai bine si îi pot evalua nuantele. Am avut sansa de a intra în lumea muzicii într-o perioada în care compozitorii erau exceptionali, erau de vîrsta apropiata cu mine. Poate a fost cea mai frumoasa perioada componistica a muzicii noastre. Si avînd atîta cadou de la Dumnezeu mi s-a parut o impietate sa plec. Si n-am plecat! Si bine am facut. Asa mi-am cunoscut tara, am cunoscut oamenii carora ma adresam, s-a creat un liant între mine si public, care, uite, dureaza de atîta timp…

“mi s-a parut mereu ca întîlnirea cu publicul reprezinta o datorie de onoare pentru mine”

De la starea de lesin din culisele festivalului de la Brasov si pîna în ziua de azi, ati învatat sa va gestionati emotiile?
Emotii am mereu, dar nu ajung chiar la asemenea intensitate precum la Brasov. Dar emotiile sînt permanente. Publicul nu a simtit niciodata cîte emotii am, pentru ca eu l-am pretuit foarte mult. Mie mi s-a parut mereu ca întîlnirea cu publicul reprezinta o datorie de onoare pentru mine, de a-l trata cu respect si cu iubire, nu numai pentru legatura spirituala care se formeaza între artist si spectatorul lui, ci si pentru efortul financiar pe care acesta din urma îl face cumparînd un bilet la spectacolul tau.
• Sa ramînem putin la relatia dintre dumneavoastra si public. Cea mai frumoasa declaratie de iubire din partea spectatorilor a venit în 2000 cînd au decis ca melodia secolului XX este “Sa mori de dragoste ranita”.
Ar fi fost multe melodii care ar fi putut fi alese. Melodii pe care le cînta toata lumea. Dar eu cred ca profunzimea cîntecului, amploarea lui, tema si interpretarea au dus la cîstigarea premiului. E un succes al compozitorului Marcel Dragomir, al textierului Aurel Storin, plus al meu, în calitate de interpret. Orice melodie ajunge un tot numai tinînd cont de acesti trei factori determinanti.

“muzica acelor ani era mai pura”

Fiindca stam cu privirile întoarse spre trecut, e adevarat ca aparitiile TV va erau jalonate de restrictii?
• În ceea ce priveste aparitiile TV exista o serie de restrictii. Noi eram, în fapt, niste “calugarite” care cîntam: nu aveam voie sa dansam, nu aveam voie în haine prea decoltate, în tinute prea scurte etc. Aceste restrictii generale le-am respectat mereu. Dar mereu gaseam si un detaliu care sa confere eleganta tinutei mele. Asta si pentru ca mi-am asumat responsabilitatea de model în domeniul vestimentar, pentru ca pe vremea aceea femeile României nu prea aveau de unde sa se informeze despre moda lumii. Încercam sa informez publicul, nu sa îl sfidez!
• Ce are în plus si ce are în minus peisajul muzical românesc actual fata de cel în care dumneavoastra v-ati consacrat?
Diferente certe exista. În perioada noastra nu aveam voie sa ascultam muzica straina. Ascultam numai pe furis. Dar influentele nu trebuiau sa se regaseasca în cîntecele noastre, pentru ca atunci ne-am fi tradat ca ascultam muzica straina. Si atunci zona de inspiratie era, dupa parerea mea, cea mai minunata: poporul român, folclorul nostru. Atunci erau toti compozitori foarte talentati si scoliti. Toti erau absolventi de Conservator. Nu exista atîta tehnica muzicala pe vremea aceea si poate cu atît mai mult muzica acelor ani era mai pura. Influenta straina din muzica româneasca actuala este masiva. Au fost 17 ani de ratacire si cautari, în care noi nu am mai avut atît muzica româneasca, cît muzica împrumutata, trecuta prin filtre tehnice si mai putin prin inima si stiinta muzicala. Publicul românesc a fost pur si simplu agresat cu muzica în care nu s-a regasit.

“N-am mai cîntat de multi ani la Baia Mare…”

Vedeti în muzica generatiei de azi o Angela Similea?
• Cred ca nu. Se spune ca oricine este de înlocuit. Nu este adevarat! Fiecare are personalitatea sa si, în plus, cine ar avea interesul sa imite?! Se imita artisti straini acum. Profesoara mea de canto nu mi-ar fi permis sa imit pe cineva! Titus Munteanu, atunci cînd lucram aproape saptamînal un show cu el, ma vedea ca pe o Nana Mouskouri a României. Nu-i adevarat: eram complet altfel, complet altceva. Si timpul a demonstrat ca eram pe alta linie, eram a mea. Acum, tinerii interpreti – spre deosebire de noi, care fugeam în culise sa îi vedem pe înaintasii nostri – sînt foarte putini cei care recunosc calitati în generatia mea. Sînt foarte putini si sînt cei cu talent, care muncesc cu adevarat
. • Cine va place din noul val de interpreti?
• Îmi plac foarte multi: Alexandra Ungureanu, Andra, Nico, Nicola, Paula Seling, Narcisa Suciu.
• Fiindca ati încheiat aceasta enumerare cu doua nume din Maramures, vreau sa va întreb: va leaga ceva de Maramures?
Am fost de foarte multe ori în Maramures. În perioada în care faceam turnee alaturi de Savoy aveam grija ca de fiecare data sa facem si excursii. Am trait momente extraordinare legate de aceasta zona! Publicul a fost întotdeauna extraordinar la Baia Mare. N-am mai cîntat de multi ani la Baia Mare…

“artistul are nevoie din cînd în cînd de cîte o perioada de reconstruire”

De multi ani n-ati mai cîntat la Baia Mare, dar multi ani n-ati mai cîntat aproape deloc. Dupa 1989 ati intrat într-un oarecare con de umbra. V-a fost impus? Vi l-ati autoimpus?
Am lipsit pentru ca eu am vrut sa lipsesc. Observînd ce se întîmpla în jurul meu am avut nevoie de o perioada de reconstruire a mea ca artist, pentru ca totul în jur se schimba. Nu puteai sa apari în fata publicului în aceleasi haine si artistul are nevoie din cînd în cînd de cîte o perioada de reconstruire. Schimbarea aceea atît de radicala a creat destule furtuni si în sufletul nostru, si în sufletul meu. În plus, perioada a coincis si cu nasterea nepoteilor mei, de care fiul meu m-a rugat sa ma ocup. Si m-am ocupat de ei, dîndu-mi timp. Timp sa se sedimenteze toate schimbarile. N-a fost o perioada de absenta totala, mai mergeam la concerte, dar numai acolo unde simteam ca este absoluta nevoie de mine. Am avut în acea perioada multe concerte în strainatate: parca se mutase România în afara granitelor…
Sa tot fie vreo patru decenii de muzica pentru Angela Similea. Ce reteta secreta detineti pentru ca publicul sa va iubeasca atîta timp?
E o întrebare dificila. În primul rînd am considerat ca trebuie sa fiu sincera. Ca trebuie sa aduc iubire. Sa dau dovada de profesionalism si de daruire. Sa vin permanent cu ceva nou. Si sa fiu eu însami. Iar publicul mi-a multumit, dincolo de aplauze, cu munti de flori. Nu stiu cîti artisti au primit atîtea flori cîte am primit eu! Se pare ca a fost nevoie de cîntecul meu, de vocea mea. Si pentru asta îi multumesc lui Dumnezeu, ca m-a nascut aici si mi-a dat aceasta posibilitate de a cînta.

“niciun regizor nu m-a vazut în tinerete ca posibila eroina de film”

• Recent v-ati celebrat ziua de nastere. Ati facut celebra balanta aniversara?
Am facut multe, dar n-am facut tot ceea ce mi-as fi dorit. Regret ca n-am facut film, dar niciun regizor nu m-a vazut în tinerete ca posibila eroina de film. Regret ca n-am facut mai mult music hall, dar nu era voie sa dansam asa ca n-am urmat cursurile de dans. Dar am fost iubita de public si exista numerosi tineri care datorita mie au facut o facultate, au ramas legati de natura si au bucuria de a asculta muzica de calitate. Dumnezeu m-a iubit si s-a demonstrat asta si prin existenta fiului meu, care are la rîndul lui doi copii. Sînt daruita cu foarte multi prieteni adevarati pe care îi am în jurul meu si cu care îmi traiesc zilele cu mult drag. Am avut sansa sa am inspiratia sa îi raspund afirmativ lui Ovidiu Komornik si astfel am reaparut în fata publicului asa cum am dorit, cu o forma actuala, neprafuita.
Dincolo de scena, care sînt bucuriile dumneavoastra?
Îmi iubesc familia, este iubirea mea de credinta. Sînt îndragostita de nepotii mei. Iubesc foarte mult natura. Foarte mult. De aceea si traiesc la vreo 30 de kilometri de Bucuresti. Acolo a rasunat pianul lui Lipatti si acum, în casa noastra, sînt trei piane. Iubesc calatoriile, iubesc fotografia. Îmi place sa colaborez foarte strîns cu cei care îmi lucreaza costumele. Am avut o firma de decoratiuni interioare pentru ca iubesc si acest lucru.
Daca n-ati fi fost cîntareata ati fi fost…
medic. Am încercat sa fiu medic pediatru. Dar înainte de a da examenul de admitere pe vremea aceea concurentii trebuiau sa treaca prin tot felul de pregatiri, inclusiv în spital. Ne-au dus la morga si la disectie am lesinat. A doua oara iar mi s-a facut rau. Si doctorul mi-a spus: “Esti asa o fata frumoasa, du-te si fa-te artista” Sunt norocoasa ca o am pe mama alaturi de mine. Si bucuria cea mare este ca artistul care a fost destul de framîntat nu-si gaseste liniste: permanent mai are ceva de facut si de zis!

Pe Angela Similea am ascultat-o cînd eram doar un copil si ma jucam cu papusile. Toate aveau tinute copiate dupa modelul Angelei Similea…
Pe Angela Similea o urmaream cu rîvna în putinele ore de transmisiuni TV, si pentru faptul ca multa lume spunea ca mama e frumoasa precum artista.
Asa ca atunci cînd am aflat ca va veni la Seini, am dorit sa o cunosc. Sa dau mîna cu cea care îmi cînta din radio cînd eram o pustoaica, cu cea care a fost un prim model vestimentar pentru mine si, în fine, sa o cunosc pe artista cu care semana mama.
Si întîlnirea cu Angela Similea mi-a confirmat toate… “suspiciunile”. Eleganta chiar si în decorul rustic de la San Pio. Cu raspunsuri rasate si atitudine plina de rafinament. Cu zîmbet cald si privire patrunzatoare. Frumoasa. O întîlnire de tinut minte.

Sursa: Graiul Maramuresului, 2007
Ramona-Ioana POP

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...

Lasa un comentariu