Angela Similea: Din secretele unei vedete

Angela Similea si noi

Facebook Google+ RSS SoundCloud Twitter YouTube
Angela Similea

Angela Similea: Din secretele unei vedete

Partea I

Frumoasa, agreabila si zambitoare, ANGELA SIMILEA intruneste toate atributele feminitatii, de la tinuta eleganta, la caldura privirii si gratia gesturilor, la admiratia pe care o provoaca instantaneu si fara putinta de “aparare” prin sinceritatea exprimarii, prin spontaneitate si umorul fin cu care isi condimenteaza conversatia.
Un idol al tineretului, si nu numai, cucerind auditoriul iremediabil si din primele momente.
Este si motivul pentru care ziarul nostru a ales-o in deschiderea serialului de interviuri cu personalitati feminine din domeniul culturii, stiintei, artei si politicii, pe care le vom “bombarda” cu intrebarile cele mai diverse, asteptand in acest sens si sugestiile dumneavoastra

Pornind, deci, de la ideea ca “ANA” este o publicatie de moda, am rugat-o pe ANGELA SIMILEA sa ne dezvaluie secretele garderobei atat de diverse si de invidiate cu care incanta, si vizual, publicul.

A.S. : Multa lume crede ca-mi procur toaletele de scena din strainatate, dar putini stiu ca mi-am putut permite, in 20 de ani de cariera, acest lux decat in trei-patru randuri, pentru ca acolo sunt exorbitant de scumpe.
Ponderea garderobei mele inseamna alegerea unor materiale de efect, pe care le cumpar cand le gasesc, nu cand am nevoie, si se intampla ca unele sa astepte chiar cativa ani pana sa ma ocup de ele, iar secretul consta in crearea modelelor.
Sa fie deosebite, sa mi se potriveasca, sa aiba imprimata nota de personalitate si, mai ales, sa fie de asemenea maniera croite incat sa poata fi transformate.
Pentru ca, trebuie sa stiti, rochiile mele cele multe sunt, de fapt, deloc foarte multe, insa modificate in permanenta. Niciuna nu a ramas ca in forma initiala, aproape ca din clipa in care este gata pentru prima proba, ma si gandesc la viitoarea formula care ar putea fi aplicata.
Prin combinari si “permutari” dau impresia unei bogate colectii de toalete, care se rezuma, in fapt, la un neintrerupt joc al ingeniozitatii. Dar, desi am spus joc, il iau foarte in serios, pentru ca problema aspectului o socotesc tot atat de importanta ca si pe cea a cantecelor;
aparitia in fata publicului inseamna o mare responsabilitate, aceea a educarii estetice. Si pentru ca multi tineri isi fac un ideal din artistul de pe scena, ma straduiesc sa le imprim nevoia de a-si concura idolul, sa ii stimulez in ideea ca fiecare are valente latente pe care este obligat sa si le descopere si sa le cultive.

- Cum va alegeti modelele?

A.S. : Sunt foarte pretentioasa. Preiau atat sugestiile revistelor de moda, cat si pe cele ale creatorilor, si le aleg in asa fel incat sa se potriveasca cu ambianta si cu cantecul pe care urmeaza sa-l cant.
Incerc sa vin de fiecare data cu ceva nou, tocmai pentru ca nu uit datoria mea fata de publicul care asteapta nu numai cantecul, ci si “decorul” personal. Imi plac toaletele romantice, care imbraca gratios si nu stau tepene si anonime.
Ma folosesc de voaluri, volane, garnituri diferite, broderii, pentru ca efectul sa fie de cat mai mare rafinament si sa incante privirea prin originalitate, prin armonie cromatica si supletea liniei.
In ultimii ani, cand accesul la revistele de moda, chiar si romanesti, era atat de dificil, mi-am facut o datorie de onoare din a informa publicul, prin rochiile pe care le purtam in aparitiile la televiziune sau in spectacole, asupra tendintelor mondiale in moda, asupra noutatilor pe care majoritatea femeilor nu aveau cum sa le cunoasca.

- Aveti preferinta pentru anume culori sau modele?

A.S. : Desi toate culorile ma prind, prefer negrul. Dar anul acesta simt o nevoie coplesitoare de alb, si cred ca imi va marca intreaga vestimentatie.
Poate ca este exprimarea exuberantei acestui nou Timp incarcat de sperante si promisiuni, de deschideri la care aspiram numai in secret, si de incredere in viitor.
Este si aceasta trecere la alb o forma de optimism.
Cat despre o trasatura comuna a modelelor, ei bine, ador cordoanele si centurile si nu pot concepe o rochie sau un costum fara talie mareata. Poate pentru ca sunt inalta si cordoanele mi-au dat senzatia de “taiere” a lungimii, sau poate pentru ca pur si simplu asa m-am obisnuit.

- Dar dincolo de scena, ANGELA SIMILEA, femeia care are de alergat prin oras, care are o multime de treburi, cum se descurca la capitolul vestimentatie?

A.S. : Mult mai usor. Multe piese mi le confectionez singura, dupa tipare publicate, de aceea ideea ziarului dumneavoastra ma incanta teribil.
Fara sa fi urmat un curs de specialitate, fara sa am vreo inclinatie deosebita, doar urmand indicatiile care insotesc tiparele, am reusit chiar lucruri mai dificile, cum ar fi aceasta fusta-pantalon in cute, din stofa, (cutele sunt cusute pana pe solduri), cu dublura, careia nu cred ca ii puteti gasi niciun cusur din punctul de vedere al executiei si pe care am purtat-o cu multa placere si succes.
Reusitele mele in domeniul croitoriei ma fac sa fiu convinsa ca nu exista inclinatii speciale, cum nu exista nici antitalente. Se poate vorbi doar de lipsa de incredere sau de cat de puternica este dorinta de a izbuti!

În cei 20 de ani de activitate, am lucrat cu mai multi creatori si lucratori la care tin foarte mult si carora le multumesc pentru felul în care m-au ajutat , pentru sufletul pe care l-au pus în fiecare creatie. Dar, asa cum v-am mai spus, maiestria lor nu m-a complexat într-atât încât sa nu încerc si eu sa realizez piese mai putin pretentioase, bineînteles. Din revistele de moda cu tipare, desi nu ma pricepeam deloc si nu a avut cine sa ma îndrume, am învatat sa ’’citesc’’ tiparul, sa croiesc, sa trag la masina. Cine se hotaraste sa îsi gaseasca timp pentru asta va avea un câstig nu numai în îmbogatirea graderobei fara atentate prea grave la bugetul familiei, ci si în mai buna cunoastere a propriei persoane: de la particularitatile corpului, la amanuntele care îl avantajeaza, la ceea ce trebuie pus în valoare sau ceea ce trebuie estompat. Modelul, pe parcursul executarii, îsi cere, la rândul sau, unele adaptari care înseamna aport de originalitate si, deci, marca sigura a personalitatii. Orice femeie care doreste cu adevarat si are la îndemâna aceste atuuri infailibile ale reusitei care sunt tiparele, va izbuti. Si mai este un avantaj: pentru îmbracaminte pretentioasa, dezlegarea va fi tot la croitor, cu diferenta ca: el stie sa explice ce vrea acela care se pricepe, ca si un pieton care cunoaste bine circulatia doar daca stie sa si sofeze. De aceea ideea ziarului dumneavoastra mi se pare mai mult decât binevenita pentru femei si vestea aparitiei unei mini-Burda în România m-a entuziasmat.
- Asa sa ne explicam si amabilitatea cu care ati accepatat interviul?
- Categoric! De obicei, nu-mi plac si ocolesc pe cât posibil interviurile, dar faptul ca ziarul ,,ANA’’ si-a propus aducerea femeilor la conditia de femeie moderna, eleganta si în pas cu exigentele modei a îndepartat orice rezerva.
-Sa întelegem, deci, ca va intereseaza subiectele legate de femei?
- Pentru mine, femeia înseamna sensibiltatea, forta, generozitate; pentru mine ea are frumusetea si puterea regeneratoare a naturii. Nu pot sa nu respect si sa nu iubesc FEMEIA! De altfel, întreaga mea cariera îi este dedicata , de la subiectele câtecelor pe care le cânt si pâna la competitia cu ele însele pe care sper sa le-o impun. Îmi doresc sa fie fericite, sa arate bine, sa se îngrijeasca, sa nu uite ca sunt femei! Cu atât mai mult cu cât mama mea a fost o femeie muncita, care în permanenta a trebuit sa ne încurajeze pe toti si sa ne dea putere, sa fie în permanenta izvorul nostru de viata. Mama este o femeie care nu a avut timp de ea, dar care este încarcata de feminitate prin daruirea cu care a stiut sa ne ajute, prin blândetea si bunatatea cu care ne-a crescut si ne-a deschis ochii pentru viata. Un asemenea exemplu îti sensibilizeaza sufletul pentru destinele miilor de femei.
- Sunteti si dumneavoastra mama!
- Da, de 17 ani, si am un baiat minunat, Sorin, pe care l-am dorit cu disperare. Poate ca la început era pentru mine ca o papusa, dar responsabilitatea creste o data cu copilul.
Când am înteles ca este foarte dotat si foarte muncitor, am hotarât, împreuna cu Jan, sotul meu, sa facem niste eforturi materiale deosebite pentru ca baiatul nostru sa urmeze în Elvetia un liceu cu specializare în computere. Este vorba de taxe foarte mari, de zeci de mii de dolari anual, dar baiatul nostru nu ne-a înselat asteptarile: în fiecare an a avut cea mai mare medie pe scoala, iar la testul de admitere pe facultate a obtinut 95 de puncte din 100 posibile.
Sa speram ca universitatile ,,M.I.T.’’din Boston sau ,,Columbia’’ din New York, foarte pretentioase, vor fi mai putin exigente la capitolul ,,posibilitati financiare’’ unde noi nu prea stralucim. Pentru ca, legat de revendicarile studentesti, ele sunt dupa tipul democratiei americane, numai ca acolo cursurile, si, implicit, democratia, se platesc cu bani foarte grei!

- Revenind la întrebarea de început, ce preferinte aveti pentru îmbracamitea de zi?
- Îmi plac taioarele clasice, cambrate pe talie, pe care le-as asorta cu palarii cu boruri largi. În general, moda acestui an împaca toate gusturile si siluetele: rochii cu fuste gen malacov, bogat încretite, dar strânse la mijloc, puse pe jupon, cute foarte multe si asezate cât mai neasteptat – la fuste, dar si pe corsaje, pe mâneci si chiar pe gulere, pantaloni strâmti sau largi, bluze romantice, mai simple sau mai complicate si, sa nu uitam, moda mini care se potriveste atât de bine tinerelor. Eu nu am purtat niciodata, nici la ,,primul val’’, dar îmi place sa o admir la altele. Sper ca aceasta primavara si vara sa reflecte, în felul în care ne vom îmbraca, în paleta coloristica si originalitatea modelelor, frumusetea atât de noua a anotimpului Libertate!

Partea II

Adulata de public, Angela Similea construieste, cu fiecare spectacol, un univers de caldura sufleteasca si aspiratii estetice, un mereu alt joc de sentimente si trairi pe cât de vechi, pe atât de omenesti. Sala vibreaza, e cucerita, iar noi, observatori impartiali, încercam sa va dezvaluim, prin intermediul declaratiilor doamnei Similea, câteva date mai putin cunoscute despre felul în care se stabileste legatura cu publicul, despre relatia scena-sala în complexitatea ei:
- Consider fiecare întâlnire cu spectatorii o batalie. Pentru ca ea trebuie câstigata. La televiziune, contactul cu aceia carora le adresez cântece mele este artificial, ca în laborator. Ma misc într-un studio cu decoruri din carton si plastic si nu gasesc în ,,ochii’’camerelor de filmare nici bucurie, nici macar indiferenta. Pe când în spectacol, este cu totul altceva. Simti pulsul salii, simti asteptarea spectatorilor si nevoia lor de a se lasa subjugati. De fiecare data, fara execeptii, am emotii, iar în concursuri, festivaluri sau spectacole mai mari trebuie chiar sa apelez la o pastila de propanolol pentru ca altfel ma sufoc din cauza acestor emotii. Bineînteles, înainte de intrarea în scena folosesc tot felul de metode de self-control, numar în gând, respir adânc si spun Tatal Nostru, pentru ca cine nu se roaga la Dumnezeu când are ceva important de realizat? Ori pentru mine fiecare întâlnire cu publicul este un examen. În ciuda dezinvolturii pe care ma straduiesc sa o arat.
- Traiti constant sentimentul ca ati luat sala în stapânire?
- Nu stiu cine pe cine cucereste de fapt. Am sa va dau un exemplu: nu de putine ori, în timpul unor spectacole în gradina de vara, a început ploaia. Dar, cum nimeni nu si-a pararsit locul, am continuat sa cântam în ploaie, trecând cu vederea peste faptul ca atât microfonul, cât si chitarele baietilor din ,,Savoy’’, cu care cânt de douazeci de ani, functioneaza cu curent electric si, deci, reprezinta un pericol potential. Practic, dupa parerea mea legatura dintre sala si scena se bazeaza pe sinceritatea exprimarii, pentru ca profesionalismul fara o traire vibranta a cântecelor nu are priza la public.
- Deci, Maria Sa, Publicul!
- Adica toti aceia care mi-au întarit convingerea ca sunt utila, ca au nevoie de cântecele mele închinate izvorului vietii – iubirea.
- Cum arata una din zilele obisnuite ale Angelei Similea?
- Nici una nu este ,,obisnuita’’. Toate sunt foarte diferite una de cealalta si toate foarte aglomerate.
- Exista totusi, elemente comune? Ma refer, în special, la ceea ce înseamna pregatirea pentru aparitia în public.
- Orice spectacol înseamna, dincolo de aspectul exterior, o foarte buna stare de sanatate, si acestui, sa-i spunem obiectiv, îi închin primele minute ale diminetii: gimnastica. Practicata cu placere, cu încapatânare, cu întelegerea adevarului ca ea nu se refera numai la frumusetea corpului si a tinutei, ci, mai ales, la nevoia de oxigenare a organismului, a creierului în special. Doua gantere de câte un kilogram si jumatate, geamurile larg deschise indiferent de anotimp, vointa de a învinge inertia si de a face un lucru foarte folositor sanatatii. Practicarea miscarii reconforteaza organismul si îi da vigoarea. Greu e pâna ne obisnuim…
- Si pentru ca am vorbit de spectacole, cum a fost la San-Remo?
- Debusolant. Ca sa nu spun dezolant. Festivalul la care am fost invitati nu era cel de creatie cunoscut în toata lumea, ci festivalul ,,Libertà’’ organizat pentru tarile estice. Dincolo de faptul ca nu a avut absolut nimic în comun cu ceea ce a urmarit toata lumea la televiziune, noi, esticii, am ,,beneficiat’’ si de ore nepotrivite pentru spectacol – ora 16 – când în Italia lucrul sfârseste la ora 18. Acolo omul îsi asigura mai întâi existenta, si abia dupa aceea se gândeste la cultivarea spiritului. Mi-a parut rau, pentru ca solistii din aceste tari estice s-au prezentat la un nivel superior celui din Festivalul consacrat, iar publicul nu a avut cum sa-i cunoasca. Oricum, a fost un pionierat, de foarte buna calitate care, speram, va avea o soarta mai buna anul viitor.
- Este greu, Angela Similea, sa fii atât de cunoscut?
- Uneori, foarte greu, pentru ca fiecare om îsi doreste clipa lui de liniste, de anonimat, în care sa stea cuminte la plaja sau sa hoinareasca prin magazine, ori, pur si simplu, sa nu aiba program. Dar fiecare lucru îsi are pretul sau.

Partea III

- Spuneati, în ultimul nostru, interviu, doamna Similea, ca celebritatea are pretul ei.
- Si o sustin cu experienta tuturor acestor ani de când sunt atât de cunoscuta în România. Pe mine multimea ma inhiba. Aglomeratia îmi produce teama. Este motivul pentru care, pe strada, port ochelari care sa ma ascunda, desi sunt totusi, foarte usor recunoscuta. Nu-i de mirare, fiindca de doua decenii, cu sau fara voia omului, ei îi intru în casa. Evit, deci, cozile la care se sacrifica parintii mei si fac tot posibilul sa nu vad lume multa decât la spectacole. Ochelarii îi port si pentru vedere, am o miopie care, probabil, îmi confera privirea mai distanta când sunt fara ei. Mi s-a reprosat un oarecare aer de superioritate care, de fapt, nu are nimic comun cu sentimentele mele. Este platosa cu care ma apar. Ca si celelate pustoaice de 14-16 ani care afisaza o impertinenta în gesturi si în comportament pentru a-si masca timiditatea si complexele. Fiindca sensibiltatea mea poate exagerata, ma face foarte vulnerabila, foarte usor de ranit.
- Pentru ca ati adus vorba de acest compartiment sufletesc, sunteti sensibila la complimente?
- La acelea pe care le simt adevarate. Pe cele facute din politete, din obligatie sau din obisnuinta le trec cu vederea. Dar admiratia sincera ma bucura si îmi da putere, în special când vine din partea copiilor si a adolescentilor. Pentru ca, sa stiti, desi cântece mele nu s-au adresat niciodata copiilor, am foarte multi ,,fani’’ chiar de vârsta prescolara!
- Care este complimentul care v-a impresionat cel mai mult?
- Fiul meu, Sorin, încearca sa ma convinga sa port mini. Eu nu am fost adepta acestei mode nici acum 20 de ani, când mi se potrivea si ca vârsta, acum cu atât mai putin. Pentru ca tot insista, i-am spus: ,,Nu te gândesti, Sorine, ca iesim pe strada împreuna, eu în mini, dar sunt mama ta!’’ Mi-a raspuns râzând: ,,Cine te crede?’’ si a fost cel mai minunat compliment pe care l-am primit.
- Deci, categoric nu mini? Desi v-ar sta foarte bine!
- Da, dar am un soi de pudoare pe care spectatorii au sesizat-o, poate. Într-adevar, mi se impunea, mai ales la televiziune, sa nu aparem decoltate, sa nu deranjam privirea comunista a ,,tovarasei’’. Aceasta încorsetare, însa, nu m-a deranjat prea mult pentru ca, în general, în îmbracaminte îmi place sa fiu îmbracata. Eleganta, dar calugarita. Poate ca, totusi, voi încerca acum sa aplic niste idei care mi-au surâs – un decolteu mai îndraznet în spate, cu un decolteu îngust si adânc în fata, o despicatura a fustei. Desi, dupa ce ti-ai format un stil, cu greu renunti la el. Iar eu sunt adepta neclintita a stilului romantic.
- Aveti un accesoriu inimitabil al toaletelor dumneavoastra – si acela este coafura. Inimitabil si care completeaza de minune întreaga tinuta.
- Dumnezeu, printre alte cadouri, mi-a oferit si acest dar al parului ondulat natural. Pe vremea când se purta parul drept, nu eram atât de încântata, dar acum îmi dau seama ca este o adevarata bogatie. Nu poate fi coafat, nu se supune mai mult de zece minute si revine la ondulatiile lui. Singurele operatii pe care i le aplic sunt spalatul si taiatul. Cu caracteristicile lor, în sensul ca, dupa spalat, nu îl usuc cu foenul, se usuca singur cât stau prin casa, chiar iarna, si nu racesc. Asa m-am obisnuit el si eu. Îl las, deci, liber, si ma ajuta în filmari pentru ca, prin felul în care prinde lumina, îmi creaza o adevarata aureola. De fixativ, nici nu poate fi vorba, nu îl suport sub nici o forma. Cât despre tuns, o data pe luna, prietena mea din copilarie îmi taie vârfurile parului, ceea ce dureaza mai bine de o ora. A trecut si el printr-o încercare: când Sorin a plecat la studii, în Elvetia, parul meu s-a grizonat brusc. Nu a fost usor pentru mine sa ma despart, la o asemenea distanta si cu greutatile cunoscute, de copilul pe care îl ador. La sfaturile unui specialist în coafura din strainatate, la care ma dusesem sa-i dau o nuanta, l-am lasat asa cum este, sa fie natural de la A la Z. Pe scurt, m-a ajutat mult în profesiune si am mare respect pentru el.
- Ce ne propuneti pentru interviul urmator?
- Câteva considerente despre moda si câte ceva din culisele spectacolelor.

Partea IV

Asa cum ne-ati promis, doamna Similea, un strop de moda si câte ceva despre spectacole. Despre partea lor nevazuta si prea putin banuita.
- Cât despre moda, ma bucur ca se poarta, în continuare, umerii înalti, poate chiar mai accentuat decât în anii trecuti. Pe mine ma avantajeaza în mod deosebit, dar cred ca se potrivesc oricarei siluete, confera o nota de eleganta, suplete si rafinament.
- Cum faceti sa va asortati accesoriile?
- Printr-un truc, daca vreti. La pantofi, în special, dar si la posete, merg pe linia clasica, pentru ca asa se demodeaza mult mai greu. E drept, acord multa atentie si comoditatii, fiindca meseria mea înseamna foarte multe ore de stat în picioare (la repetitii sau pe scena). Ori un pantof care strânge sau jeneaza îti taie cheful nu numai de cântat dar parca si de viata. Mai ales, acum, în lumea întreaga se pune un accent deosebit pe confortul piciorului care, se pare, are mare influenta asupra sanatatii si starii întregului organism.
- Când spuneti ca se demodeaza greu, la cât apreciati durata de viata a unei perechi de pantofi?
- Ani. Bine întretinuti. Îi putem purta ani de zile fara sa-si arate ,,vârsta’’. Curatati dupa fiecare ,,iesire’’ si asezati în saculete de pânza, se pastreaza fara probleme, asigurând o varietate de încaltaminte.
- Deci, doamna Similea, atentie si delicatete pentru fiecare amanunt.
- Este obligatoriu. Face chiar parte din arsenalul unei femei care se vrea frumoasa, pentru ca nu numai desenul placut al fetei conteaza, ci si felul în care stie sa-si puna în valoare calitatile. Pentru mine, frumusetea este mai ales o stare de spirit. Si înca una foarte pretentioasa. Cunosc femei cu trasaturi poate chiar nearmonioase, dar atragatoare, cuceritoare prin felul de a fi, prin ceea ce li se vede în ochi, pentru ca armonia sufleteasca, bunatatea, generozitatea confera privirii mai multa luminozitate decât perfectiunea liniilor fetei.
- Cred ca înca o explicatie pentru succesul dumneavoastra la public.
- Nici nu stiti cât de mult conteaaza pentru un artist reactia spectatorilor. Cum îl poate tine pur si simplu în picioare atunci când, în mod normal, s-ar prabusi. Turneele noastre, de pilda, au însemnat un ,,buchet’’ de artificii. Cu trenurile ati circulat si dumneavoastra, stiti cât erau de încalzite. Ajungeam în hoteluri unde nu îndrazneai nici sa-ti scoti haina de frig, hoteluri murdare, insalubre, fiindca indolenta s-a întins ca o pecingine. O baie calda? Un lux de neimaginat! De multe ori nu aveam unde sa mâncam, pentru ca, în orasele municipii, restaurantele nu ofereau mai nimic.Urmau spectacolele – de obicei în sali de sport sau în case de cultura, unde când deschideam gura, aburul respiratiei se transforma în ,,fulgi de nea’’. Publicul doar stie cât era de frig, ne încalzea numai dragostea pentru muzica. Tremuram la unison, spectatorii în cojoace si cu caciuli în cap (marturisesc ca nu o data i-am privit cu invidie!), eu în rochie de seara decoltata! C-asa-i pe scena! Trebuie sa fii stralucitoare si sa arati ca din cutie. Ca la televizor. Chiar daca eram vânata de frig, chiar daca, de cele mai multe ori, nu existau cabine, ci doar un scaun si o masa în culise unde sa ne aranjam. Publicul nu stie, nu vrea sa stie de unde ai aparut, în ce conditii ai calatorit sau ai dormit, daca te doare ceva sau ai vreun necaz. Întretinerea unui mit, dupa cum vedeti, presupune o suma de sacrificii. Nu suntem doar oameni de ,,vitrina’’, am resimtit si noi, din plin ,,conditiile’’.
- Aveti câteva amintiri mai ,,deosebite’’în acest sens?
- Si înca cum! Corzile mele vocale au facut o pareza din cauza frigului, pentru ca, în entuziasmul provocat de reactia salii, am uitat ca nu am în gât un instrument care sa poata fi înlocuit. Alta data, am ramas cu autobuzul în pana si am parcurs pe jos kilometri întregi prin zapada, ,,acompaniati’’ de urletele lupilor.
- Si nu ati fost tentata sa schimbati ,,conditiile’’?
- Am avut oferte de contracte extraordinar de avantajoase în strainatate si poate am refuzat marea sansa a vietii mele. A circulat chiar un zvon ca voi pleca din tara si spectatorii veneau si ma rugau sa ramân, sa am grija de mine, pentru ca ei au nevoie de câtecul meu. Asta m-a facut sa renunt la orice contracte. Publicul român ma înconjoara cu o dragoste care înlocuieste orice succes mondial!

Mihaela Albu
Revista “Ana”, 1990

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...

Lasa un comentariu