Angela Similea – “Lumina calauzitoare a vietii mele a fost si este dragostea”

Angela Similea si noi

Facebook Google+ RSS SoundCloud Twitter YouTube
Angela Similea

Angela Similea – “Lumina calauzitoare a vietii mele a fost si este dragostea”

Marturisiri

despre anotimpurile vietii, cu

cea mai mare si mai iubita cantareata din Romania

- In armonie cu toamna, al carei ultim cortegiu de melancolii si frunze uscate ne trece direct prin suflet, va propun o discutie sentimentala. Oare si dvs. va bat acuma la usa nostalgii si tristeti? Sau sunteti mereu zambitoare, indiferent de intemperii?

- Desi sunt un Rac autentic – m-am nascut in miezul verii, pe 9 iulie -, iubesc foarte mult toamna. Acum, natura isi desfasoara intreaga sa armonie si blandete. Ferestrele dormitorului meu dau catre sud-est si soarele, rasarind, ma trezeste atunci cand este senin in fiecare dimineata. Asa ca, de la prima atingere a luminii, chiar daca noaptea a fost grea si zbuciumata din cauza gandurilor care nu-mi dau pace sau a visurilor rele, dispozitia mi se schimba in bine. Realizez intr-o clipita, cat de frumoasa e ziua care a inceput, si atunci imi impun sa zambesc, sa fiu radioasa, asa cum imi inchipui eu ca fac zanele din povestile copilariei. Si cand deschid fereastra care da spre gradina, intru direct in armonia naturii. In gradina mea, toamna asterne o bogatie de culori si parfumuri. Am senzatia, cateodata, ca ma striga, ca ma cheama: „Vino si bucura-te!”. Si eu ies si ma „copilaresc” cu natura, lasandu-ma rasfatata de lumina aurie, de caldura blanda, de aromele amarui de gutui si crizanteme, de culorile toamnei: tonurile de verde se imbina cu ruginiu, cu rosu, cu galben si culoarea pamantului, acoperit de covorul de frunze uscate. Lacul langa care avem casa, la 30 de kilometri de Bucuresti, s-a revarsat asta-vara peste livada si vie si le-a distrus, asa ca am pierdut fructele, strugurii si legumele, si n-am mai avut cu ce umple cosurile la sarbatoarea recoltei. Dar gradina de flori, desi a fost si ea inundata, a renascut uimitor de repede. E uluitoare puterea de regenerare a naturii!
Sigur, ma-ncearca si pe mine nostalgii autumnale, dar nu din cele incarcate de regrete sau melancolii de plumb, ci o stare speciala de emotie care ma face sa ma apropii mult mai profund de natura, sa incerc o bucurie launtrica pentru ca mi se ingaduie sa fac parte si eu din universul ei. Sa intru in rezonanta, prin toata fiinta mea, cu acest anotimp. Si chiar daca e o zi ploioasa, eu tot ma bucur, pentru ca toamna aceasta, desi suntem deja aproape de sfarsitul ei, frunzele au refuzat sa ne paraseasca si sunt inca verzi, au seva, forta, stau cu indarjire pe ramuri, pe tijele florilor, rezistand cu incapatanare in fata apropiatei veniri a iernii. Spre surpriza si incantarea mea, anemonele mele au mai inflorit inca o data. Semn de toamna lunga si frumoasa. Dupa ce primavara si vara aceasta au fost atat de zbuciumate si nehotarate, toamna aceasta ne-a adus, in sfarsit, linistea.

Plutind peste lume…

- Inainte de ‘89, ne identificam cu dvs. ca fiind un simbol al elegantei si-al bunastarii. Aparitiile in concerte si pe micul ecran erau un semn de normalitate, o promisiune de bine. Cum reuseati sa pastrati aceasta imagine, intr-un sistem care ne uniformiza pe toti?
- Nu stiu bine, poate printr-un noroc, sau mai degraba prin structura mea interioara: sunt o visatoare, o idealista, traiesc intr-o lume a mea, in care oamenii sunt buni si frumosi si din care vad totdeauna jumatatea plina a paharului. Poate ca tocmai felul acesta al meu de a exista, plutind deasupra lumii m-a salvat de la compromisuri.
Nici macar nu mi s-au impus, paream prea „aeriana”, prea „cu capul in nori” si-n „ceruri-nalte”. Am cantat cat am dorit, unde am dorit, ce am dorit, n-am fost invitata la receptii comuniste si sindicale, n-am fost „pedepsita” si obligata sa cant cantece cu tematica comunista si omagiala pentru partidul si conducatorii „iubiti”. Am putut sa-mi impun punctul de vedere cu demnitate, n-am vrut sa fiu in „uniforma” si nu stiu sa va spun prin ce miracol am reusit. Contrar mersului vremii si „directivelor de partid”, m-am casatorit cu un cetatean strain si l-am adus sa locuiasca cu noi, in Romania, fara sa fiu obligata sa fac tot felul de informari scrise sau verbale despre vizitele sau turneele mele in strainatate.
- Starea asta de zbor o aveti din copilarie?
- Da. Am niste amintiri foarte vechi, din anii primei copilarii, cand vara mergeam la bunica din partea mamei, intr-un sat din Dobrogea. Mama era singura fata din cei 12 copii ai bunicii mele. Asa ca aveam multi veri, cu care-mi petreceam vacantele. Acolo, in satul acela dobrogean, se intamplau lucruri extraordinare, pe care orice orasean de astazi, din orice parte a lumii, ar da orice sa le vada si sa le experimenteze. Cum ar fi: sa calatoresti pe drumuri de tara, intr-o cotiga trasa de magari, in care trebuia sa inveti sa te urci din mers; sa mergi la bostanarie si sa mananci pepenele trantindu-l de pamant pentru a-l sparge si apoi, cufundandu-te cu toata fata in miezul lui racoros si dulce (Doamne, ce gustosi erau pepenii pe care-i mancam asa!); sa mergi la stana sa racoros si dulce (Doamne, ce gustosi erau pepenii pe care-i mancam asa!); sa mergi la stana sa vezi cum se mulg oile si sa bei laptele proaspat muls, sa vezi cum vin mieii pe lume (gheme gingase de blanita creata, care sar pe cele patru picioruse); sa urmaresti noaptea mersul stelelor pe cer, intinsa pe fanul abia strans, sa te urci in duzi si sa mananci acolo fructele lor parfumate, sa intepi cu acul un ou proaspat ca sa sorbi continutul crud sau sa bei zer, ca sa fii ferit pentru totdeauna de boala, sa traiesti efectiv miracolul vietii la tara, in rostul ei stravechi. Natura si viata m-au luat in bratele lor de mica si m-au sensibilizat, m-au facut sa observ spectacolul fiecarui anotimp, in toate detaliile sale. E minunat sa fii intr-o continua mirare copilareasca in fata naturii, si eu asa am trait.
- Si va mai mirati de ce va striga gradina, dimineata…
- Nici nu i-a fost greu sotului meu, Victor Surdu, sa ma convinga sa parasesc Bucurestiul, pentru a locui la 30 de kilometri mai departe, spre Urziceni, sa merg zilnic cu masina, mai bine de o ora, fie ploaie, fie viscol, pe un drum nu tocmai bun, pentru a ajunge in oras si pentru a ma reintoarce acasa. Iar cand ningea „ca-n Esenin” si ramaneam acolo inzapeziti, stateam izolati „la conac” doua-trei zile, beam vin fiert cu scortisoara si priveam, nesatioasa, pe camp, dansul feeric al fulgilor de nea, invartejiti de vantul nebun care bate in campie. Un tablou pe care nicaieri in Bucuresti nu l-as fi putut privi.

… Si coborand pe pamant

- Spuneati ca inainte de ‘89 existati cumva intr-o „plutire”, la cateva palme deasupra pamantului. Ce s-a intamplat imediat dupa Revolutie? Ati coborat cu picioarele pe pamant? Cu ce valori v-ati umplut existenta in anii aceia tulburi?
- Revolutia m-a adus la o palma deasupra, dar nu m-a trantit de pamant. Mi-am pastrat distanta aceasta, de „siguranta”. Ca si inainte, iubesc lumea, iubesc viata, mi-s dragi oamenii, desi unii dintre contemporanii mei au recurs la compromisuri sau chiar si-au schimbat radical principiile. Modificari pe care, chiar daca nu le agreez, le inteleg intru totul. Si tot sper ca lucrurile se vor aseza, iar atunci si oamenii vor deveni mai „umani”. Vom lasa revolta si inversunarea in urma si ne vom regasi in partile noastre bune. Greutatile nu trebuie depasite cu ura sau frustrare, ci cu bucuria ca am mai trecut un examen. In ceea ce priveste cariera mea, am avut nevoie de o pauza. Prea lunga, veti spune. S-a prelungit din cauza evenimentelor din viata mea: au aparut pe lume nepotii, familia fiului meu s-a destramat cand copiii erau foarte mici, ceea ce m-a obligat sa fiu alaturi de ei si sa-i cresc cu foarte mare atentie si cu multa iubire, pana la varsta scolii, cand au plecat la tatal lor, in Statele Unite. Fiul meu, Sorin, a ales sa locuiasca in Connecticut, intr-un stat limitrof New York-ului, tocmai ca sa evite aglomeratia unei metropole si sa poata oferi copiilor conditiile unei vieti „la tara”, pe cat se poate asemanatoare celei in care au crescut aici, la casa noastra de pe malul lacului, in natura. Nepotelul meu, Jan-Christian, caruia noi ii spunem Shunny, a implinit in iulie zece ani, iar Ana-Grace, „Kiky”, a implinit luna aceasta noua ani.
Imi este foarte dor de ei, dar avem videotelefon si ne vorbim-vedem aproape zilnic, corespondam prin e-mail si ne povestim care ce a mai facut, iar asta ajuta foarte mult sa ne mai treaca de dor. Sigur ca ne lipseste imbratisarea, asta nu poate fi inlocuita cu nimic. Nepotelul meu este un fel de Nica al lui Creanga, isi traieste varsta la intensitatea extraordinara a copilariei sale. Are un mare talent muzical, inca de cand era aici a inceput sa studieze pianul si acum continua lectiile in America. Din proprie initiativa a inceput sa ia si lectii de vioara, iar anul acesta a vrut sa invete si saxofonul. In ce-o priveste pe Ana-Grace, nepotica mea, ea are talent la desen, picteaza foarte frumos si are un foarte bun simt al culorilor, merge la balet si ia chiar si cursuri de jazz. Are o voce foarte frumoasa (am si filmat un duet nepoata-bunica in curtea casei noastre de la tara), dar a renuntat la pian pentru ca era intr-o prea mare concurenta cu fratele ei, si anul acesta a inceput sa studieze viola. Asa ca o sa am o orchestra formata din nepotii mei. Cred ca am reusit sa le transmit si lor dragostea mea pentru muzica, pentru ca fiul meu a refuzat sa ma urmeze in cariera, desi are talent muzical si auz absolut. Cu toate acestea, e un mare consumator de muzica, in casa lui se canta acum tot timpul, va dati seama, cu niste copii asa de talentati. Ovidiu e un foarte bun informatician, si sunt fericita ca e realizat din punct de vedere profesional si, prin cea de-a doua casatorie, si personal. Actuala sa sotie este americanca si nativa amerindiana. Nora mea mi-a marturisit ca daca fiul meu ar fi avut de doua ori mai multi copii, cu acelasi drag s-ar fi pentru ca il iubeste foarte mult. Spuneti-mi si mie, ce soacra nu ar fi fericita ca nora ei sa ii faca o asemenea declaratie?

Pe fata, despre iubire

- Avem cu totii nevoie de dragoste, de caldura comunicarii, de prietenie manifesta, de generozitate in viata noastra. Cat de importanta este afectiunea pentru dvs.?
- Afectiunea, trairea si demonstrarea ei, e cel mai important lucru pentru mine. Si in viata, si pe scena. Si cred ca aceste valori umane sunt necesare acum mai mult decat oricand. Mediul agresiv in care traim nu ne duce catre nimic bun. Uitati-va cum raspunde natura la agresivitatea noastra. Suntem rai si atragem raul. Gandul, vorba si fapta se inmagazineaza, intr-o stare energetica, undeva, deasupra noastra. Cream, cu totii la un loc, un pol de energie negativa, mai puternic decat cel de energie pozitiva, iar echilibrul dintre bine si rau este lesne stricat. Lucru care nu poate sa nu contribuie la declansarea catastrofelor naturale ce se abat asupra noastra, tot mai des in ultima vreme. Daca iubim viata, ar trebui ca fiecare din noi sa sacrificam o farama din timpul nostru, spre a inalta din inima o rugaciune, ca sa fim ajutati sa ne indreptam, sa salvam ce se mai poate salva din mediul care ne inconjoara. Daca nu vom regasi sentimentul iubirii, daca nu ne vom exprima in mod concret afectiunea, ne vom aliena si ne vom pierde.
De ce sa nu-i spui partenerului de viata „te iubesc”, de cate ori simti asta? De ce sa nu-ti declari compasiunea si sprijinul pentru vecinul care trece prin incercari dramatice? Eu nu cred ca e desuet ca in vremurile „moderne” pe care le traim, sa ne exprimam sincer (nu neaparat prin vorbe, sunt de ajuns si gesturile simple) afectiunea, generozitatea, toleranta, buna credinta? De ce nu replicam agresiunii prin iubire, nu prin ura? Agresiunea noastra sa fie iubirea.
- Daca ar fi sa va vedeti viata ca pe o lunga calatorie sentimentala, ati putea sa ne spuneti ce a insemnat dragostea pentru dvs.? Si ce ati invatat din fidelitate, respectiv din tradare, sau din suferinta dragostei?
- Dragostea a fost si este pentru mine lumina calauzitoare a vietii. Am primit de copil iubire si apoi viata mea s-a desfasurat numai sub semnul iubirii. Dar viata e plina de tentatii si te prinde uneori pe picior gresit. Pana la urma, din toate ingenuncherile, tradarile, infidelitatile si suferintele dragostei, ramane stropul de iubire pe care l-ai avut la inceput si care nu are legatura cu atractia chimica, sexuala, dupa care functionam din punct de vedere biologic. Iar relatiile mele asa au fost. Dar forta sentimentelor mele si-a aflat cea mai buna exprimare pe scena. Daca eu am cantat iubirea sub toate formele sale, energia de-a o exprima in fata publicului si-a gasit esenta in trairile mele de iubita, de sotie, de mama, de fiica, de sora. Si pentru ca am fost convingatoare, am fost totdeauna inconjurata cu dragoste, am fost o rasfatata. Iubirea naste iubire.ÊIn viata mea eu n-am fost inconjurata decat de iubire. Iar momentele de suferinta mi-au dat un potential artistic nebanuit, mijloace de a ma exprima pe scena mult mai dramatic, mai credibil si chiar o inspiratie uriasa pentru piesele pe care le-am compus eu insami.

Doi pe un balansoar

- Vi s-a intamplat vreodata ca pasiunea pentru muzica sa va acapareze viata personala, sau intotdeauna ati stiut sa impletiti meseria cu familia, astfel incat sa nu creati dezechilibre sau dezamagiri pe vreunul din planuri?
- E un compromis la mijloc si o spun cu toata taria. Trebuie sa sacrifici multe bucurii in plan personal, uneori chiar pe cei dragi, si de cele mai multe ori chiar pe tine, pentru izbanzile repurtate pe scandura scenei. Nu se poate sa nu intervina momente de dezechilibru, si eu recunosc ca n-am reusit in totalitate sa mentin un echilibru perfect intre viata si cariera mea. Si daca nu am gasit destula intelegere din partea partenerului meu de viata pentru menirea mea artistica, atunci „parteneriatul” a disparut. Asta nu a insemnat ca s-au iscat scandaluri, ca a vuit presa, ca n-am putut pastra o decenta, o discretie asupra rupturii care a avut loc. Cel mai profund dezechilibru l-am trait in momentul in care fiul meu, Ovidiu, a plecat la studii in strainatate. Pentru mine, a fost primul cutremur sufletesc. Abia atunci, sub frustrarea lipsei lui, am inteles ca anii cand puteam sa fiu langa el i-am pierdut din cauza deselor mele plecari, iar acum era prea tarziu: pleca el. Si atunci, ca sa supravietuiesc, m-am aruncat cu totul pe scena. Cu toata fiinta mea m-am dedicat muzicii si, de altfel, atunci, in a doua jumatate a anilor ‘80, am avut si cele mai mari succese. Construite pe suferinta. Nu ai rezultate importante daca nu te daruiesti cu totul, nu sacrifici ceva. Am inteles asta foarte bine si, din fericire, la timp.
- Ce inseamna o zi obisnuita petrecuta acasa, alaturi de sotul dvs. Care sunt maruntele bucurii si micile tabieturi cu care va umpleti ziua?
- Datorita efervescentei in care traim, ma intalnesc cu sotul meu numai seara, tarziu. In timpul zilei comunicam prin aceasta „nenorocire” de telefon mobil, prin care ne anuntam unul altuia nevoile si obligatiile. Asa ca numai la sfarsitul saptamanii avem cu adevarat viata de familie si cred ca asa se intampla, din pacate, cu toti cei care sunt in activitate. Iar acum, ne bucuram amandoi de toamna, el cu atat mai mult, fiind de profesie inginer agronom. Dincolo de profesie, este dragul lui de a lucra pamantul, si pentru ca are o curte foarte mare, nu lasa o nuielusa pana nu trece prin foarfeca lui, prin mana lui, prin iubirea lui pentru natura. El e gradinarul, el face absolut totul in curte, gradina, vie, livada. Dorinta lui e sa fiu intotdeauna alaturi de el cand face toate aceste munci, si adora sa-mi explice fiecare lucru cum se face si de ce, de la taiatul viei si al pomilor, pana la culesul viei si al fructelor. In rest, mergem la concerte, la teatru, la opera. Ne intalnim foarte des cu prietenii, iar acesta este un lucru extraordinar, o binecuvantare. Avem prieteni multi, si pentru ca sotul meu a construit o casa mare, ne putem intalni destul de des acolo, ca sa ascultam muzica si sa gustam vinul facut de el. E foarte frumos cum traim noi acolo, la „conac”, la aer curat si la malul lacului. Lacul care ne-a creat atatea probleme cand s-a revarsat, dar foarte frumos cand isi primeste culorile de rasarit si de amurg. Nu va pot descrie in cuvinte, imi pare rau ca nu pictez!

La tarm

- Cum vedeti dragostea acum? Pe masura ce trec anii, capata noi valente – poate mai putin pasionale, dar mai subtile, mai rafinate, sau pur si simplu se estompeaza, se reduce la cateva cuvinte sau gesturi formale?
- Eu cred ca e mai bogata in semnificatii si, de buna seama, mai subtila, nu neaparat declarativa. Semnele au acum foarte mare importanta, mult mai mare decat vorbele, semne pe care cand eram foarte tanara nu le luam in seama, preocupata prea mult de cariera mea. Dar anii din urma, petrecuti mai mult acasa, in natura, m-au invatat, printre altele, si sa observ, sa percep si sa descifrez aceste semne-semnale ale dragostei. Cred ca iubirea de acum este cea adevarata, pentru ca nu mai are umbra de egoism sau meschinarie, ci e mult mai generoasa, mai sincera. Are linistea care-i trebuie, dar are si tumult!
- Daca va incearca o tristete, o neimplinire, o dezamagire sau chiar o depresie, ce retete aveti pentru a alunga demonii acestia?
- In drumul nostru spre inalt, pentru ca spre acolo tindem de cand ne nastem, avem multe lacrimi de plans: unele de bucurie, altele de suferinta. Emotia, furia, ne starnesc deopotriva lacrimi, iar lacrima e un dar, pana la urma, caci cine nu poate plange nu se poate elibera. Si eu am plans mult! Dar si cititul este un remediu pentru mine, ajuta intotdeauna. Citesc acum carti legate de religie si incerc sa ajung la niste raspunsuri. Nu voi avea, desigur, niciodata raspunsuri absolute, dar niste interpretari care sa ma ajute sa merg mai departe pot gasi, cu siguranta. Ascult foarte multa muzica, si ea ma ajuta sa depasesc situatii critice. Si mai am prieteni, cativa, carora pot sa le destainui tulburarile mele, pentru ca nu sunt adepta confesarii cu orice pret, oricui.
- Cum simtiti lumea din jurul dvs.: colegii, prietenii, publicul?
- Am senzatia ca as fi fost plecata undeva, departe de unde m-am intors acum, plina de daruri pentru toata lumea. Si toti se bucura ca eu m-am gandit la fiecare. E ciudat, nu? Nu m-am asteptat sa incerc un asemenea sentiment. Colegilor mei de breasla le citesc in ochi bucuria de a ne revedea, de public, nu mai spun ce valuri de duiosie si dragoste imi vin dinspre el. Cu siguranta ca anii isi spun cuvantul, dar toata lumea imi declara ca arat bine si vocea imi este intr-o forma foarte buna, iar asta ma face sa am o stare de spirit minunata si o pofta de lucru nebanuita.


Colinde si rugaciuni

- Ce aveti pe agenda pana la sfarsitul anului, ce planuri va faceti pentru anul viitor?

- In ultima vreme, am foarte multe concerte de promovare a noului meu album, filmari pentru diferite emisiuni de televiziune. Dintre invitatii, am una anume care m-a „tusat”, m-a bucurat peste masura. Stefan Banica jr. lucreaza la un album alcatuit din duete si unul dintre cantece a dorit sa-l faca cu mine. La mijlocul lui decembrie, el va avea concertul sau de Craciun si voi fi si eu acolo, la Sala Palatului, ca invitata in concert. Voi prezenta si un colind, la care lucrez acum si pe care l-am invatat de la tatal meu. Colind care se pare ca s-a nascut in perioada primului razboi mondial, este colindul unui copil sarman. Ne-am obisnuit ca de Craciun sa ne gandim la podoabe sclipitoare, la daruri bogate, la mese opulente, dar e bine sa ne reamintim permanent ca pe lumea asta sunt atatia copii necajiti, pentru care bucuria Craciunului nu inseamna nici macar o paine mai alba pe masa.

Pana de Pasti, sper sa ma ajute Dumnezeu sa pot finaliza un album cu cantece religioase, pe care mi-l doresc din tot sufletul, de mai mult timp. E vorba de un fel de rugaciuni cantate, nu pe muzica bizantina, si nici prelucrari ale pricesnelor. Eu am colindat manastiri unde am intalnit foarte multe maicute tinere, care au transformat cantecele mele in cantece religioase, transfigurand iubirea omeneasca in iubirea pentru Dumnezeu. Maicutele rugatoare si toti monahii, monahiile, pustnicii si oamenii cucernici tin echilibrul lumii intre bine si rau. La miezul noptii, ei se roaga pentru binele nostru, al tuturor. Si poate vor sa cante si altceva decat cantari liturgice si pricesne. Si nu numai maicile, ci si noi, mirenii, care nu stim sa cantam muzica bizantina, dar de multe ori simtim nevoia sa cantam o rugaciune. Imi doresc din toata inima sa implinesc acest gand, altfel nu voi avea liniste.
- Ce sfat ati avea pentru cititorii nostri, tocmai din aceasta perspectiva, a nevoii noastre, a fiecaruia, de o mana pe umar, de o vorba buna, de un zambet cald, de un gest de tandrete?
- Si eu fac parte dintre cititorii dumneavoastra. „Formula AS” e o revista pe care eu nu o pierd, e si prietena mea, asa cum e a milioanelor de cititori pe care-i are si aici, si peste tot in lume. Vreau sa-i multumesc in mod deosebit Sanzienei Pop, care e inima acestei reviste, si sa-i spun ca o iubesc din toata inima pentru ceea ce face. Si cred ca si eu, si dansa, ne intalnim pe aceeasi strada, pentru ca si „Formula AS”, si cantecele mele, au un public foarte asemanator, poate chiar acelasi. Acestora, din inima mea, le trimit un dram de speranta de bine, de iubire, de sanatate trupeasca si spirituala, pentru sfarsitul acestui an destul de framantat pe care l-am parcurs noi, romanii, dar si pentru anul care va veni curand.

CORINA PAVEL
FORMULA AS

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...

Lasa un comentariu