Angela Similea: Niciodata nu e prea tarziu

Angela Similea si noi

Facebook Google+ RSS SoundCloud Twitter YouTube
Angela Similea

Angela Similea: Niciodata nu e prea tarziu

Nu de putine ori ne-am gandit cu ce-am gresit noi fata de doamna ANGELA SIMILEA. In decursul a doi ani, am cautat-o de mai multe ori, telefonic, pentru a-i lua un interviu. Nu ne-a refuzat direct niciodata, dar cu o amabilitate deosebita, gasea diferite scuze. Era clar, ceva facusem, dar nu stiam ce. In sfarsit, intr-una din zile, am primit raspunsul atat de asteptat: “Va astept maine la ora 11″.
Dupa atatea incercari refuzate, trebuie sa recunosc ca eu aveam emotii. Parca m-as fi aflat la primul interviu. La 11 fix eram, Andrei si cu mine, la Angela Similea. Timp de patru ore am stat de vorba. Despre toate. Nu a fost ca de obicei, intrebare-raspuns, ci pur si simplu o discutie hai sa-i spunem libera.
Am sa incerc totusi sa ordonez dialogul. La un moment dat nu m-am putut abtine sa nu-i marturisesc doamnei Angela Similea ca sunt surprinsa de sinceritatea, modestia si realismul domniei sale.

A.S. : Asta pentru ca, pana acum, nu ati stat de vorba cu mine…

- Nu am reusit, desi ne-am dorit. Si daca tot v-am descoperit, as vrea sa va intreb, de ce ne-ati refuzat pana acum?

A.S. : Sincer? Pentru ca mi s-a spus ca pe voi nu va intereseaza muzica usoara. Acum stiu ca nu este asa. Si mai e ceva: eu sunt o fire mai retrasa. Nu stiu daca “racul” este cel care ma face sa fiu asa sau, mai degraba, faptul ca eu nu stiu sa lupt. Daca am pe cineva care sa ma sustina, sa ma aseze pe sina, lupt ca o fiara. Cel mai bun exemplu este spectacolul “Telephone Leucemia”

- Presupun ca aceasta perioda de tacere… muzicala, a fost si una dominata de multe probleme…

A.S. : Categoric. Au fost probleme de tot felul. Asa se intampla, un necaz nu vine niciodata singur. Dar n-am fost doborata, dimpotriva. Ma simt, acum, extraordinar. Am acumulat multa energie si dorinta de a munci. Ideea de a-i ajuta pe copiii bolnavi de leucemie s-a nascut si din faptul ca simt nevoia de a darui dragoste, de a ajuta.
Baiatul meu este mare. In toamna implineste 22 de ani. Cu catva timp in urma mi-a spus un lucru care, pe de-o parte m-a impresionat, dar pe de alta parte m-a ranit: “Mama, sunt prea mic ca sa te ajut eu pe tine si prea mare ca sa mai ai tu grija de mine. Deci, te rog, ocupa-te de tine” Desi mi se pare firesc sa se desprinda de mine, sa nu-l mai chinui cu dragostea mea, cu dorinta de a-l ajuta, mi-e greu sa accept.
Dragostea pentru copii exista si m-am gandit s-o daruiesc celor care au intr-adevar nevoie de ea. Si mai e ceva. La unul dintre spectacolele mele a venit un parinte cu un copil. Mi-a marturisit ca fetita era bolnava de leucemie, dar ca a plans sa vina la spectacol. Cand a urcat pe scena sa-mi aduca o floare, am avut impresia ca ea stie foarte bine ce o asteapta si a dorit ca ultima floare sa mi-o daruiasca mie. Am cazut efectiv in genunchi. Asa am cantat piesa urmatoare, incercand, totusi, sa creez publicului senzatia ca face parte din regie, dar in realitate, eu eram doborata de imaginea acelui copil…
Nu, nu am sa ma dau batuta pana cand sectia de chirurgie pentru transplant de maduva nu va fi inaugurata. Am sa organizez spectacole asemanatoare cu cel din Bucuresti si in tara. Voi alege orasele unde exista posturi locale de televiziune, asta si pentru ca tot timpul sunt cautata si rugata sa dau casete cu filmari de-ale mele. Ei sunt prea saraci sa le cumpere de la televiziunea nationala, iar eu nu am de unde sa le dau. Asa ca, organizand un astfel de spectacol, in care sa cant si eu, dar sa am si foarte multi invitati, este pentru ei un bun prilej de a-si face materiale.

- O idee constructiva…

A.S. : Idei am multe.

- De cand veti incepe acest turneu al televiziunilor particulare?

A.S. : Din toamna. Clujul va fi probabil primul oras. In iulie as dori sa plec la baiatul meu.

- El nu mai vrea sa vina?

A.S. : Nu poate. A terminat facultatea si s-a angajat de curand. El ar vrea sa vina. Chiar mi-a si spus ca dupa ce-si da masterul, va cauta o firma serioasa in America si va incerca sa vina ca reprezentant al acelei firme aici.

- Din cate stiu Sorin canta intr-o trupa…

A.S. : Este basist. A invatat chitara singur. Mic nu vrut sa invete muzica. Am incercat. Probabil am gresit metoda. Dupa ce a plecat de-acasa, mi-a spus ca-si doreste o chitara. I-am luat una. De altfel, profesorul de muzica din Elvetia mi-a spus ca este foarte talentat, dar ca a fost coplesit de personalitatea mea si abia cand a scapat de ea, a rabufnit dorinta de a face muzica.
A studiat si pianul, la liceu in Elvetia, iar in America, in toate week-end-urile studia chitara. Intamplarea a facut ca trupa care i-a solicitat ajutorul sa aiba nevoie de basist. Nu se pregatise pentru bas, dar… Trupa se numeste Molotov Cocktail. Canta un rock ceva mai dur. Cand e singur, asculta muzica anilor 60.

- Acum doi ani era calat mai mult pe muzica alternativa…

A.S. : Asa-i. Dupa ce s-a lamurit ce este cu ea, a simtit nevoia sa mearga la radacini. Asculta multa muzica, o asculta comparativ… Analitic. E rau! (Rade). Nu l-am auzit ca ar dori sa-si faca o profesie din asta. Pentru el computerul este esential. Bine, e atat de frumos, ca eu mi-as fi dorit sa fie actor de cinema.

- Dar nu l-ati indrumat spre asta.

A.S. : Nu. L-am intrebat o data si atat. La facultate, pe langa cursurile obligatorii, el si-a ales si altele destul de ciudate, cum ar fi literatura cinematografica sau istoria arhitecturii imperiului roman. Ultima oara cand am fost la el, avea un curs de cinematografie si urmarea foarte multe filme vechi. Chiar a sustinut si un test in acea perioada. Intamplator, am dat peste lucrarea lui. M-a impresionat ceea ce-i scrisese profesorul pe ea. L-am intrebat daca nu i-ar placea sa faca regie, regie cu computerul, de pilda. Raspunsul a fost evaziv: “Nu-i nimic batut in cuie”. Acum mi-a spus ca vrea sa-si dea masterul in comunicarea in diverse sisteme intre computere. Ceva de genul acesta. Fiind un student bun, i-a fost permis sa lucreze in laboratorul Universitatii. El repara si intretinea tot ceea ce era computer in Facultatea de medicina de la New York University.
La absolvire, cand s-a dus la interviu pentru angajare la City Bank, a fost acceptat sa lucreze la City Corp, la firma mama, acolo unde sunt capii. Iar salariul nu este de 20.000 de dolari, cum ar avea un absolvent, ci 35.000, plus zece la suta la sfarsitul anului. Imens. Mi se pare imens…

- Da, dar ce poate fi mai incantator pentru o mama, decat sa aiba un copil care sa castige prin fortele proprii, un salariu mai mare decat al ei…

A.S. : (Rade) Eu n-am avut in viata mea salariu… Dar oricum are foarte mult…

- De la ce varsta a plecat de acasa?

A.S. : Nu avea inca 12 ani. El a facut scoala americana din capul locului. Nu din snobism l-am dat la o scoala in strainatate, dar mi s-ar fi parut o crima ca, avand aceasta posibilitate, sa nu-i ofer o sansa in plus. Nu stiam ce se va intampla. Daca eu nu am vrut sa parasesc tara, nu-i puteam impune acelasi lucru. I-am oferit posibilitatea sa aleaga. Am avut sansa de a-l inscrie la una dintre cele mai bune scoli din lume. Exista doar trei colegii de acest fel, si in cel din Elvetia a invatat Sorin.
In primii ani, chiar si in Romania, tot la scoala americana a fost. Dar, am avut grija sa-i iau invatator roman acasa. Am vrut ca, in primul rand, Sorin sa stie limba romana. Asa ca, clasele primare le-a facut la dublu. Sunt fericita ca, desi e plecat de-atata timp, vorbeste o romana perfecta, fara accent.

-Spuneati ca nu ati vrut sa va parasiti tara, desi cred ca ocazii ati avut…

A.S. : De nenumarate ori. Am facut parte din categoria oamenilor norocosi, care au avut sansa sa calatoreasca mult. Dar oricat de frumoase erau locurile in care ajungeam, dupa zece zile ma apuca un dor nebun de casa. Nu stiu daca de tara, daca de oamenii de aici, dar mi se facea dor. De cate ori ma intorceam de “afara” aveam speranta ca si la noi va fi candva ca acolo. Ca asa cum imi stiam eu poporul de harnicut, nu se putea sa nu reusim. Imi spuneam mereu ca oamenii nostri stiu sa puna umar la umar in situatii de dramatism.

- Si acum ganditi la fel?

A.S. : In parte, da. Stiu sa puna intr-adevar umar la umar, dar pentru prea putina vreme. Cu alte cuvinte orice minune tine doar trei zile. Dupa prima mineriada, mi-am pierdut orice speranta. Atunci am fost lovita pentru prima oara cu adevarat de ceea ce a insemnat revolutia, miscarea sau ce a fost ea. Eu nu sunt monarhista. Sunt clar republicana. Monarhia, pentru mine, inseamna un basm. Noi nu putem trai in basme. Nu stiu, poate ca ar fi trebuit sa fiu monarhista. Parintii mei au lucrat la palat. Nu pot insa sa nu observ ca in toata lumea asta, monarhiile sunt simboluri.
Acesti ani au insemnat pentru mine o perioada de raspunsuri la intrebari. Asta am facut eu patru ani: am zacut, am citit, am mancat televiziune pe paine, desi, la televizor trebuia sa vezi ce era de vazut, si de inteles ce era de inteles, printre randuri.

- Acum sunt mai fatisi…

A.S. : Au mai invatat politica…

- Multi au crezut ca v-ati retras de pe scena

A.S. : M-am convins inca o data, daca mai era nevoie, ca indiferent cati ani de activitate ai, nu ai dreptul sa te retragi decat atunci cand fortele tale interioare o comanda, in momentul in care glasul incepe sa cedeze. Mai ales eu nu aveam dreptul sa ma retrag. Sunt aproape trei generatii care au crescut cu mine. Am primit din partea lor o multime de reprosuri.

- Ce fel de reprosuri?

A.S. : De ce nu mai cant? De ce nu scot disc? Cui i-am lasat pe ei? De ce nu mai merg in concerte? Desi, la concerte nu mai vine lumea cum venea…

- Cum va explicati asta?

A.S. : Oamenii au problemele lor de zi cu zi, care sunt mult mai importante. Au acum de ce si pentru ce sa se zbata.

- Dar pe cei pe care-i vedeti in sala cum ii receptionati?

A.S. : Nu se mai comporta ca inainte, dar au si dreptate. Ceea ce se intampla in scena nu difera de ceea ce era inainte. Publicul are acum posibilitatea de a se informa, are tot dreptul sa fie mai pretentios. Inainte nu aveau termen de comparatie, nu aveau o alta posibilitate de a-si satisface nevoia spirituala, decat ceea ce li se oferea in spectacolele respective, unele mai mult sau mai putin suse. Muzica a fost un instrument, a fost si este cea mai napastuita.
Am fost de pilda la Alexandria invitata intr-un recital in cadrul unui concurs. M-am dus, din curiozitate, mai devreme la sala, ca sa asist la repetitia laureatilor. Am vrut sa vad ce se mai intampla cu acesti copii, pe ce drum merg. Am fost surprinsa de faptul ca mai toti imita. Nu stiu daca ei sunt cei vinovati sau cei care ii indruma gresesc. Nu poti canta niciodata ca Mariah Carey sau Whitney Houston. Dansul si muzica le apartin. Da, invata de la ele, dar nu imita.
Acestor copii le lipseste personalitatea. Imi amintesc cum lucra doamna Florica Orascu cu noi. A reusit sa prinda personalitatea fiecarui elev si sa bata moneda pe acest lucru, sa o stoarca pana la ultima picatura. Aura Urziceanu, Dida Dragan, Mihai Constantinescu, Olimpia Panciu, Mirabela Dauer i-au fost elevi. Niciunul nu canta ca celalalt. Au fost atatia, dar fiecare a mers pe strada lui. Si sunt atat de multe strazi, incat e pacat sa ne inghesuim toti pe una singura, si asta gresita. Poate lipsesc profesorii, sau inca nu s-a inteles ca muzica, indiferent cum se numeste ea – pop sau usoara – trebuie sa fie un show-business, ca muzica este un domeniu din care se pot scoate bani, si inca frumosi.
Si mai e ceva, nu stim sa ne apreciem valorile. Primul film care mi s-a facut, nu a fost realizat de televiziunea romana, ci de cea din Cehoslovacia. Echipa tehnica pragheza cu care am lucrat nu stia multe despre mine. In timpul filmarilor, si-au dat seama de potentialul meu muzical. Aveam 26 de ani. M-au intrebat pe unde am mai fost. Nu fusesem nicaieri. Au fost surprinsi. “Cum, dar aveti mult mai multe calitati decat Helena Vondrackova, dar ea fost… acolo, acolo…”
Si putine festivaluri nu mi-au fost amintite… Ei au stiut sa-si promoveze valorile. Si le-au cultivat. In Polonia la fel.

- Presupun ca vi s-a intamplat sa participati la diverse festivaluri chiar si neinsotita.

A.S. : Bineinteles. Am fost la un festival la Hollywood. Eram eu, cu forta mea. In spatele meu, nimeni. Poloneza a venit cu o intreaga armata. Cum sa nu faci impresie, cand unul iti deschide usa, altul o tine sa intri, altul te pofteste, altul o inchide dupa ce ai intrat cu intreaga suita.

- Se pare ca exista si la noi oameni care sa se ocupe de artisti.

A.S. : Au aparut cateva Case de productie. Valrom-ul care, se pare, se ocupa de management artistic, asa cum a incercat si Romagram, dar nu a reusit decat sa franeze si chiar sa distruga.

- Ei, ma refer la cei de la Romagram. Si-au propus, in primul rand, sa produca discuri…

A.S. : Si cate au produs? Doua, in patru ani? E posibil sa nu-i scoata Laurei Stoica un disc? El trebuia sa apara imediat dupa Cerbul din ’92. Eu cred ca Laura este o mare valoare, o potentiala vedeta, nu doar pentru Romania. Cred ca aceste Case de productie gresesc pentru ca se ocupa de prea multi artisti deodata, nereusind sa faca pentru niciunul prea multe. Imi amintesc cum s-au facut pregatirile pentru cea de-a doua editie a Cerbului.
Asta se intampla prin ’68. Dupa prima editie, a venit Tudor Vornicu cu o profesoara de canto din Franta, Madame Mireille. Era mica de statura si batrana, batrana. Ea a ascultat tot ceea ce se numea solist de muzica usoara in tara. La sfarsit a spus: “Pentru editia urmatoare o trimiteti pe Luminita Dobrescu, iar pe ea (adica pe mine) mi-o dati un an la Paris sa o pregatesc”. La Paris nu am ajuns. Luminita a participat la editia din ’69.
Pentru urmatoarea, cea din ’70, am fost pregatiti Doina Spataru, Dorin Anastasiu si eu, de catre Paul Urmuzescu. Pregatirile au inceput cu un an inainte, iar in ultimele patru luni s-a lucrat cu noi intens, astfel incat si in somn stiam ce avem de facut pe scena. Stiu ca acum pregatirile dureaza mult mai putin. E greu sa obtinem rezultate astfel. Uite, anul trecut, la “Orfeu” a castigat Carmen Trandafir. Mi se pare ca are… “ceva”, are o samanta. Ce s-a mai intamplat cu ea dupa aceea? Canta in bar, probabil…

- Multi nu au incotro, trebuie sa-si castige existenta. Dumneavoastra nu ati fost nevoita sa faceti asta…

A.S. : Niciodata. Am avut propuneri serioase chiar si de “afara”. Mi s-a propus sa cand impreuna cu Caterina Valente. Impresarii de la Las Vegas si din Canada, care ma innebuneau intr-un timp cu telefoanele, considerau ca sunt cea mai hollywoodiana cantareata din Europa. Dar nu am acceptat. Si asta nu pentru ca aveam din ce trai, ci, pentru ca, eu consider ca a canta in bar e o alta meserie. E o profesie care cere ceva in plus, pe care eu nu-l am.
Adevaratul cantaret de bar este acela care, atunci cand intra in scena, ii face pe cei care au venit cu prietena, iubitul, cu omul de afaceri, sa uite pur si simplu de ce-au venit, sa uite de whisky-ul din pahar. Eu nu ma consider atat de puternica. Fortele mele sunt pentru acei oameni care vin pregatiti la spectacol, pentru a ma asculta. Eu pentru ei cant.

- Ati fost vreodata tentata sa va schimbati stilul?

A.S. : Eu iubesc foarte mult genul acesta. Asta nu inseamna ca nu accept si nu ascult si ceea ce se intampla acum, sau ca nu incerc sa abordez cantecul si glasul si in alta maniera, dar nu foarte departe de baza. Cred in acest gen. Ceea ce trebuie intr-adevar schimbat este invelisul: orchestratia, prezentarea, sound-ul. Nu trebuie sa compunem in stil englez sau american. Trebuie sa ne pastram originalitatea. Orice tara procedeaza asa.
Numai la noi are mai mare valoare muzica straina si, in plus, s-a mai si creat o stare de razboi nedrept si inegal intre generatii. Barbra Streissand, dupa atatia ani, a revenit spectaculos. La noi, daca ai trecut de 40 de ani trebuie sa fii inchis intr-o cutie, cu stil, cu maniera cu tot.

- Cred ca e un razboi fals. E adevarat ca exista o reticenta din partea unora, dar asta numai vizavi de numele noastre, caci aceiasi il asculta pe Phil Collins, Elton John, sau pe Eric Clapton, si toti au peste 50 de ani…

A.S. : Nu stiu, dar atat timp cat ziaristii gandesc asa… Dupa festivalul Bucuresti ’90 a venit la mine un tanar ziarist si m-a intrebat cum ma simt la varsta mea pe scena, daca eu consider ca mai pot continua.

- Va inteleg acum de ce mult timp ati spus ca sunteti suparata pe presa. Dar nu trebuie sa generalizati si nici…

A.S. : Dar nici nu-i mai primesc. Eu sunt de acord sa invete meserie, dar sa invete pe pielea lor, nu pe a altuia care are totusi 30 de ani de activitate. Nu asta conteaza. Important e cum te simti tu. Iar eu acum nu ma simt deloc mai lipsita de forta, de energie, decat Loredana Groza, sa zicem.

- Dintotdeauna ati vrut sa faceti muzica?

A.S. : Nu. Am vrut sa fac medicina. Pe atunci se facea inainte un curs si practica la morga. Am fost de doua ori si tot de doua ori am lesinat. Mi-am spus ca nu se poate. Bine, eu mi-am dorit sa fac pediatrie. Ideea de a ajuta copiii m-a urmarit toata viata.

- Dar daca nu ati fi avut acest har de a canta, ati fi perseverat in ale medicinei?

A.S. : Acum nu pot sa spun, nu mai stiu. Poate ca daca nu aveam incotro, da. Nu, nu pot raspunde sincer. Azi, sunt sigura ca eu am fost facuta pentru scena, pentru a canta.

- Practic, debutul dumneavoastra cand s-a produs?

A.S. : In ’70 la Cerb. Eu eram rezerva. Nu stiu cum, dar sortii au facut ca eu sa particip la acea editie. In momentul in care prezentatorii imi spuneau numele, eu, in loc sa intru pe scena, am facut stanga-imprejur. Mi se facuse frica, nu ma consideram suficient de pregatita. In culise era si Florica Orascu, care venise sa ma sustina. Paul Urmuzescu, regizorul festivalului, era si el in culise, pentru ca ma stia emotiva.
N-am apucat sa ma intorc complet, cand m-am simtit prinsa de ceafa de o mana puternica, si cu un sut in fund am fost “expediata” in scena. Efectiv, am intrat sutuita si dezechilibrata. M-am oprit sa-mi restabilesc echilibrul, am zarit publicul, m-am aplecat si am auzit vocea lui Sile Dinicu: “Asa tata, arata-le tu ce stii! Astia toti is prosti, tu esti mare”. Ca un somnambul, mi-am facut lectia. Tot ce acumulasem de-a lungul anilor de studiu, am dat din mine.
Am terminat de cantat, am iesit din scena si am lesinat. Asta a fost adevaratul si marele meu debut. Pana atunci totul a fost nesemnificativ.

- Ati avut vreodata complexe fata de cei cu studii de specialitate?

A.S. : Nu. O singura data am avut o stare ciudata fata de Corina Chiriac, care a facut liceul de muzica. Asta o stiam, dar am avut un usor complex, dar si admiratie, cand am aflat ca a studiat vioara.
Pentru a stapani acest instrument, trebuie sa ai o cultura muzicala iesita din comun. Repet, am avut si o mare admiratie. Asta nu m-a impiedicat sa lupt, sa-mi coordonez activitatea, sa invat permanent. Nu as spune ca am fost un autodidact. Am avut multi profesori. Ma pot numi un artist norocos. La inceput norocul m-a indrumat catre persoanele competente, apoi am invatat singura sa-i aleg pe cei buni, pe cei care ma puteau ajuta. N-am incetat niciodata studiul. Si azi studiez pianul, am multe ore de auditie.
E drept, am avut si din ce trai, deci tot timpul mi l-am dedicat carierei. Altfel, nu stiu ce m-as fi facut. Pentru ca nici inainte si nici astazi, in Romania un artist nu poate trai din munca lui.

- De exemplu, din vanzarile de discuri, ca in alte parti. Dumneavoastra ati avut vreodata curiozitatea de a va uita pe un act, cam cat va revenea in urma vanzarii unui disc?

A.S. : A, eu intotdeauna duceam bani de acasa pentru un disc. Erau atat de prost realizate, incat imi era rusine. Nu puteam accepta ideea ca cel care isi rupe de la gura, cum se spune, pentru a cumpara discul meu, ajunge acasa si nu poate sa-l asculte. De aceea nici n-am scos foarte multe. De bani din urma vanzarii nici nu se punea problema. Nici nu stiu daca ar fi trebuit sa iau ceva. Am auzit ca in ultimul timp, la Electrecord, s-au mai schimbat lucrurile, au o aparatura mai buna.

- Dupa acea minunata lege a dreptului de autor din ’57 si care functioneaza si astazi, ar fi trebuit, cel putin teoretic.

A.S. : A, este aceeasi? O ducem… “minunat”. De aceea nu se misca nimic in tara asta. Politica trebuia sa fac. Sa intru in Parlament si sa militez pentru cauza artei, a muzicii usoare. Nu?

- N-ar fi fost deloc rau. Mai toti au un reprezentant acolo, doar muzica usoara nu.

A.S. : Stiu, dar n-as fi fost eu omul cel mai potrivit. Si apoi, la noi lucrurile merg greu si pentru ca nu suntem uniti. Fiecare e cu gasca lui sau singur, cum sunt eu. N-avem nicio forma de reprezentare legala. Si pana cand nu o sa moara cineva de foame, nici nu o sa ne strangem randurile. In fiecare tara exista un sindicat. La noi…

- …toti se plang, dar atat timp cat exista varianta cu barul…

A.S. : … si susele. Chiar zilele trecute, am fost cautata pentru spectacole pe Litoral. Le-am spus ca accept doar daca reteta ramane de la inceput si pana la sfarsit aceeasi. Nu vine unul si spune ca vrea sa intre inaintea nu stiu cui, pentru ca mai are inca doua sau trei spectacole.

- Vi s-a intamplat sa vi se propuna o reteta si sa spuneti: “cu X nu”?

A.S. : Da.

- Nu va intreb de ce, probabil n-o sa-mi raspundeti.

A.S. : Nu, desi ar trebui. Sa spunem ca tin foarte mult la calitatea spectacolului. Nu sunt de acord cu obscenitatea, cu vulgaritatea dusa la maxim pe scena. Nu sunt de acord cu spectacole gen Miss Erotic. Acest gen exista si in lume, dar nu pe scena numarul 1 a tarii si nici cu marile nume ale muzicii.

- Si spectacolele din diaspora le-ati refuzat?

A.S. : Da, pentru ca nu erau cu nimic superioare celor de acasa. Dimpotriva. Acolo artistii sunt tratati rau. Se pare ca si ei s-au pretat la anumite lucruri. Nu sunt oameni care sa sie sa organizeze spectacole. Storc artistul pe mii de kilometri intr-o masina la un loc cu instrumentele, unde stai cu genunchii la gura, ca nu ai loc. Si direct din masina in sala de spectacol. Sala…, in fine… Daca as accepta, as accepta doar in ideea sectiei de transplant de maduva. As organiza trei spectacole la Chicago, Detroit si New York, unde e diaspora puternica, le-as invita, eventual, si pe Margareta si Corina. Da, as face ceva deosebit.

- Dumneavoastra nu ati ajuns acolo, dar discurile?

A.S. : Doar pirat. Nu discurile, ca nu au ce face cu ele acolo, ci casete. Chiar am auzit ca in tarile unde exista diaspora, sunt cerute C.D.-uri si casete cu muzica din tara. Dar nici de acest aspect nu se ocupa nimeni. Asta apropo de casele de productie. Nu stiu exact cum sa procedez, dar am sa incerc ca C.D.-ul si caseta pe care le-am lansat de curand, sa ajunga acolo…

- Am incercat ca la aceasta prima discutie sa abordam cat mai multe subiecte. Fara a avea pretentia ca le-am epuizat, credem ca, prin acest interviu, am raspuns, totusi, intrebarilor pe care angelistii ni le-au adresat de-a lungul celor patru ani. E un prim pas, speram ca vom mai avea astfel de dialoguri. Si, cum peste cateva zile (pe 9 iulie) va fi ziua doamnei Angela Similea ne alaturam fanilor si-i uram LA MULTI ANI!

Andrei Partos si Orlanda Deladi
VOX POP ROCK iulie 1994

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...

Lasa un comentariu